Prima poza din suita de instantanee a fost facuta in spatele blocului meu din Pantelimon (ca sa fiu mai precis in lateralul blocului). Dupa ce un capac de canalizare a disparut peste noapte, probabil subtilizat de aurolaci care l-au vandut la unul din “centrele de fier vechi” din cartier, vecinii mei au fost destul de inspirati in a gasi un substitut pentru bucata imensa de metal. Era vorba de un scaun vopsit cu un alb aproape fosforescent, foarte indicat pentru a oferi un bun reper masinilor pe timp de noapte.

Am privit indelung imaginea de ansamblu si m-am gandit ca orice galerie de arta ar fi fost invidioasa pe locuitorii strazii mele. Pantelimonul se dovedeste inca odata a fi o sursa de inspiratie nemarginita.

The Intricate Mechanism of Rejection:  You reject me —> I reject myself

L-am vazut pe Marian Cozma si am simtit ura pura fata de ucigasii sai. Avea fata acoperita inca de urmele loviturilor primite. I-am vazut parintii lui Marian, amandoi inalti, fosti sportivi, monumente de durere.

Mass-media, din pacate, a dus acest moment nefericit la rang de spectacol de gala. A fost pierduta orice urma de solemnitate, de respect. Familia lui Marian a fost filmata la tot pasul, fiecare lacrima a lor s-a stins in caldura reflectoarelor, fiecare suspin a fost inregistrat cu sute de microfoane. Imi este prea scarba la aceasta ora pentru a mai arunca si alte injective la adresa presei de doi lei cinici.

Pe de alta parte Gheorghe Dumitru Lala merita aceeasi cinstire. Daca nu recunoasteti numele va reamitesc ca el a fost cel care a incercat sa opreasca autorul jafului armat din Brasov. Drept rasplata pentru dovada sa de curaj a fost ucis cu sange rece. Gheorghe Dumitru Lala a fost omagiat (decorat post-mortem cu Ordinul Naţional “Serviciul Credincios”, în grad de Cavaler) si gestul sau a starnit discutii legate de spiritul civic si rarele acte de eroism.

Acest om a refuzat sa isi vada de rutina si a intervenit dezinteresat intr-un eveniment caruia ii putea intoarce spatele cu usurinta. Domnul Gheorghe Dumitru Lala ducea o viata buna, avea o situatie materiala confortabila si o familie care ii era alaturi. Avea toate motivele de pe lume sa se ascunda intr-un colt pana trecea pericolul inarmat. Dar a preferat sa demonstreze celor din jur inocenta si nebunia frumoasa a unui act de curaj. Regret ca nu am avut ocazia sa ii duc flori si lui. In schimb nu voi regreta ziua in care ucigasul sau va plati (asta daca ancheta subreda ii va scoate la iveala pe cei cu adevarat vinovati). Mai mult decat atat, nu voi regreta ziua in care sistemul judiciar va schimba pedepsele pentru astfel de crime, ziua in care toti interlopii vor tremura de frica unei pedepse ce nu se masoara in ani ci in lumanari si kilograme de marmura. O zi ce probabil nu va veni niciodata….